Cetatea Poienari - peisaje superbe la înălțime

Așa cum vă spuneam și în articolul trecut în excursia noastră de weekend cea de-a doua oprire a fost pe Transfăgărășan la Cetatea Poienari.

Este prima dată când ajung aici; mă documentasem în prealabil despre cetate și despre ce mai putem vizita în zonă, auzisem și de multitudinea de trepte pe care ar trebui să le urcăm dar nimic părea că nu ne poate împiedica în expediția noastră. Așa că am pornit de la Curtea de Argeș încrezători spre Cetatea lui Vlad Țepeș. Nu am făcut mult, cam jumătate de oră și am ajuns.

--- Cetatea Poienari ---

Pentru că cetatea se înălța falnică și veghea întreaga vale iar drumul până la ea nu părea prea prietenos am decis să începem cu pauza de prânz. Am servit masa la  restaurantul ”La Cetate” care este la poalele urcușului. Mâncarea a fost bună, însă se putea și mai bine. Opțiuni prea multe pentru masă nu sunt în zonă așa că a trebuit să ne mulțumim cu ce am găsit aici.

După ce am prins puteri am început să urcăm cele 1480 de trepte prin pădure. Nu vă spun că după primele 100 eram terminați așa că vă sfătuiesc să aveți apă cu voi și mai multe straturi de haine pentru că pe drum vă vor fi de folos. Urcăm, urcăm și iar urcăm însă nici urmă de cetate. Oamenii care coborau erau sprinteni, ne consola astfel și pe noi gândul că la coborâre va fi mult mai ușor. Toată drumeția a durat aproximativ 45 de minute - o oră. Drumul a fost presărat cu indicii despre numărul scărilor parcurse și cu legende despre cetate și Vlad Țepeș.
 

--- Legendele Cetății Poienari ---

Uff, în sfârșit am ajuns. Trecem de poarta principală unde ne așteaptă un străjer să ne taxeze. Prețul biletului este doar 5 lei iar programul este între 9.00 și 18.00.  Fotografii profesioniști sunt nevoiți să achite o taxă de 100 ron/oră însă noi, cei amatori suntem iertați :).

Mai urcăm niște trepte și suntem întâmpinați de doi oameni trași în țeapă dar și de o ghilotină uriașă. Se pare că așa își întâmpina Vlad Țepeș dușmanii însă pe noi ne-a considerat prieteni și am scăpat :).
Peisajele de aici, de sus, sunt superbe, se vede toată valea și drumul șerpuind printre codri. Senzația pe care am avut-o (asta după ce mi-am tras sufletul după urcușul celor 1480 de trepte) a fost una de eliberare, de libertate, parcă eram singură acolo, deasupra tuturor.



Am petrecut ceva timp explorând fiecare colțișor al cetății și după ce am fost pe deplini satisfăcuți și siguri că nu a mai rămas nimic de văzut am coborât rapid.

De aici am plecat mai departe spre Barajul Vidraru, oprire despre care vom povesti în articolul următor.

Dacă v-a plăcut articolul împărtășiți-l cu cei dragi pe Facebook sau alte canale de socializare.

Pe curând!